Gill Horitz
Poems
Reviews
Essays/Short Story
Translations
Lyrics
Women Live Magazine
Indoors: Symbolic Expressions
Collages
Art and Community
Translations
Poems by Gill Horitz
Translated by Dulamă Adina-Lorena
His Own Yard
I remember thinking the travellers on the Overground would think nothing of five figures in a yard
at the back of homes but we were there
and it was us and in the quiet between trains
there were poppies where they’d not been
the night before and what remained of a rose
trying to begin again and when he went in
to put on the kettle the memory of the morning
was beginning to form and when he called
breakfast’s ready I watched my son walking
on the hard earth of his own yard
and how he got there part of the past
still moving through me
Propria sa grădină
Îmi amintesc cum mă gândeam că pasagerii din Overground nu ar lua în seamă cele cinci siluete într-o curte
în spatele caselor, dar noi eram acolo,
și eram doar noi, iar în calmul dintre trenuri
erau maci acolo unde nu fuseseră
cu o seară înainte și ce mai rămăsese dintr-un trandafir
care încerca să o ia de la capăt. Și când a intrat
să pună ceainicul pe foc, am început să simt cum se conturează
amintirea dimineții, iar când a strigat
„Mic dejunul e gata,” l-am privit pe fiul meu cum pășea
pe pământul aspru al propriei sale grădini
și cum a ajuns acolo, o parte din trecut
care încă mă tulbură.
A Father, What He Amounts To
Magnolia buds presented
themselves differently,
they uplifted as though nothing
could compel death to reach inside
their grey skin.
The January light was more
notable when you and I went back
for his belongings to the room
where he died.
His climbing boots were paired
neatly as he and I had never been,
and his torn denims left
on the chair back waited
to be disposed of.
When you unhooked the keys
from his belt, it wasn’t stealing.
Nothing could unlock
what he still owed.
He didn’t even wait, the man
we drove to reach, but died alone
under a yellow counterpane.
Un Tată, Ce Reprezintă El
Mugurii de magnolie
arătau diferit,
palpitau de parcă nimic
nu ar putea constrânge moartea să pătrundă
în substanța lor gri.
Razele lui ianuarie erau
mult mai intense atunci când eu cu tine ne-am întors
să adunăm lucrurile din camera în care
el a murit.
Bocancii lui de munte erau așezați
cu grijă unul lângă altul, așa cum noi doi nu am stat niciodată,
iar blugii lui rupți, lăsați
pe spătarul scaunului, așteptau
să fie dați uitării.
Atunci când ai scos cheile
agățate de curea lui, nu a fost furt.
Căci nimic nu putea rezolva
ceea ce el încă datora.
Nici macar nu a așteptat, bărbatul
la care speram să ajungem, ci a murit singur
sub o pătură galbenă.
Birdsong
Like being summoned I hurry to the window
and in the one tree, so close
it almost touches the glass - the bird,
dove-grey in early light, its little mouth
turning the air with a five-boned tongue,
into a song. And as it sings, along the street
to right and left, the windows gleam and quiver,
and the roofs of the parked cars reflect
its shivery brilliance. Under my feet
the parquet vibrates, and the whole house
moves as the nameless bird returns to earth
what keeps getting lost, a particular thing
to belong to: song, very old and invisible,
which brings to mind every morning, a reminder
of something small but expressible.
Cântecul păsării
Ca și cum aș fi fost chemată, mă grăbesc la fereastră
și în singurul copac, atât de aproape,
pregătită să atingă sticla – pasărea,
gri-porumbel în lumina zorilor, ciocul său
transformând aerul, cu o limbă de cinci oase,
într-un cântec. Și în timp ce cântă, pe strada
din dreapta și stânga, feroneriile strălucesc și tremură,
iar plafoanele mașinilor parcate reflectă
strălucirea ei tremurătoare. Sub picioarele mele
parchetul vibrează, iar întreaga casă
se mișcă pe măsură ce pasărea fără nume se întoarce la pământul
ce se tot se pierde, pentru un lucru anume
care-i aparține: cântec, foarte vechi și invizibil,
care aduce aminte în fiecare dimineață,
de ceva mic, dar vizibil.
What Lies in the Winter Wood
End of day, end of year – and she’s thinking what’s next,
head against the pane and the wind slamming the gate.
When she looks up, the trees are moving through the half-light
towards her, through snow piled over the vanished road.
Not a single thought holds her back.
All the meanings held by the trees she remembers,
and how their barks can unroll and be written upon.
No ordinary wood moves like this, and time is short.
Through the holly tunnels she sings a low song to the owl
and the night leans down, savouring her wintry breath.
What will I take from this? she thinks, looking back
as the moon hurries her along. To believe just once
that such a place exists, the imaginary heart where
everything worth moving towards lies.
Ce se află în Pădurea de Iarnă
Sfârșit de zi, sfârșit de an- iar ea se gândește la ce va urma,
cu capul sprijinit de geam, iar vântul lovind poarta.
Când ridică privirea, copacii se apleacă prin lumina palidă
spre ea, prin zăpada care s-a strâns peste drumul pustiit.
Niciun gând nu o mai reține.
Își amintește toate semnificațiile păstrate de copaci,
și cum scoarța lor se poate desprinde și se poate scrie pe ea.
Niciun lemn obișnuit nu se mișcă așa, iar timpul se scurge repede.
Prin tunelurile de ilice, ea îi cântă bufniței un cântec liniștit
și noaptea o învăluie, savurându-i respirația rece de iarnă.
Ce voi intelege din acest lucru? se gândește ea, privind înapoi
în timp ce luna o împinge de la spate. Să creadă măcar o dată
că un astfel de loc există, acea inima imaginară
unde tot ce merită să fie trăit nu este real.